“Mănânci ca să trăiești sau trăiești ca să mănânci?”

 

Vreme de vreo 25 de ani am mâncat ca să trăiesc, și nu am făcut asta din prea multă înțelepciune ci pentru că nu eram deloc într-o relație bună cu mâncarea. Nu îmi plăcea deloc să mănânc, mi se părea o corvoadă să mă gândesc ce trebuie să mănânc și un chin, masa în sine. Pentru că se întâmpla în primii 25 de ani de viață, deci în tinerețe, atunci când hormonal trupul fizic se află în perioada cea mai înfloritoare, arătam foarte bine, în ciuda faptului că mâncam extrem de puțin spre deloc. Eram foarte slabă, dar cu mușchi, genul atletic, moștenire genetică, deh…:)

 

Și apoi ….am întâlnit un om bun și liber, un om care m-a cuprins în îmbrățișarea lui caldă și m-a molipsit cu optimismul lui, cu pofta de viață, dar și de mâncare:)

Cel mai iubit dintre pământeni 💜

Am învățat alături de el Bucuria de a mânca, de a aprecia ce am în farfurie. Totul cu simțul măsurii și al cumpătării, desigur.

Acum la peste 40 de ani, încă am oameni în jur care îmi spun că arăt bine (vă mulțumesc, by the way) datorită genelor bune sau a unui noroc divin. Așa că, vreau să înlătur norii de pe cer: nu, nu e deloc așa. De la o anumită vârstă încolo, trebuie să ai grijă. Să ai grijă ce mănânci, să pui limfa în mișcare, să îți menții psihicul în formă, altfel nici mama genelor cele mai bune nu te pune la adăpost de grăsime, celulită, boli și afecțiuni grave. Nu sunt nici eu vreo excepție, când încep să mă abat de la drumul meu, imediat se văd semnele, la cântar în primul rând. Vârsta nu iartă.  Pe nimeni. Știu, e mai ușor să dăm vina pe genetică, glande sau Divinitate, dar silueta subțire cu efort personal se menține:)

Nu îmi las viciile și poftele să guverneze, dar le fac și lor loc, o zi pe săptămână (spre exemplu), ca să nu creez frustrări și nervi. Altfel zis, trebuie să mănânc ca să trăiesc (e adevărat), dar să fiu sinceră, și trăiesc ca să mănânc. O mâncare bună, gustoasă și sănătoasă e mereu primită cu bucurie și recunoștință.

Așadar:)

 

Sunt Corina și