Sunt oameni care trăiesc bine mersi fără copii, nu își doresc, din varii motive, cel mai des menționat fiind asumarea acestei uriașe responsabilități.  Și asta e perfect în ordine. Nu ești mai puțin om, dacă nu ești părinte.

Nu fac parte din această categorie, eu mi-am dorit mereu copii, nu mi-am imaginat viața fără acest dar minunat. Și pe principiul ai grijă ce îți dorești, divinitatea m-a binecuvântat cu o fetiță. A venit pe lume într-o zi de vineri. Micuță, delicată, cu pielea măslinie și ochi migdalați, deloc pufoasă, cu doar 2, 600 kg deși era un copil sănătos, născut la termen. Părea așa fragilă, că nu știam de unde să o apuc mai bine.

 

Nu a venit pe lume din întâmplare, a fost un copil așteptat, mult dorit, așa că vă imaginați bucuria și recunoștința care ne-au copleșit la venirea ei pe lume. Eu de fel nu sunt panicoasă și nici nu trăiesc cu frici majore și deși nu aveam evident niciun fel de experiență cu nou-născuți, m-am descurcat admirabil. Sigur e în ADN-ul femeilor să aibă grijă și să își protejeze puii. Pentru mine a fost o perioadă împuternicitoare, care mi-a arătat că pot face atât de multe, că sunt capabilă, dincolo de limitări și limite . Nici nu știam:) În  primele 6 luni de viață, am crescut-o singură. Și când zic singură, vă rog să citiți asta “ad literam”: doar eu, fără soț, mamă, bunică sau bonă. Doar eu cu ea.

 

Sunt un om suficient de responsabil și asumat, iar odată cu venirea copilului pe lume, aceste trăsături s-au intensificat. Se vorbește des despre această responsabilitate uriașă, care uneori apasă atât de greu pe umerii celor ce devin părinți. Și e cumva adevărat. Sunt multe responsabilități și trebuie să ni le asumăm, ne place sau ba. Nu e greu să aduci pe lume un copil, dar mai trebuie să îl crești, să-l educi, să-l înveți. Abia atunci începe greul.

 

Sunt multe chestiuni care merită menționate dar vreau să punctez doar câteva. Uite cum am înțeles eu, spre exemplu, treaba asta cu părintele responsabil. Am înțeles că, copilul merge la grădiniță/școală să învețe, însă nu am considerat niciodată educația copiilor ca fiind datoria exclusivă a școlii ci în schimb mi-am asumat responsabilitatea că, educația începe acasă, părinții având cel mai important rol în transmiterea ei și apoi se continuă/aprofundează de către educatori/profesori.

Am abordat cu aceeași responsabilitate și subiectul sănătății fizice a copilului, astfel încât de câte ori am mers la medic, slavă domnului nu s-a întâmplat de multe ori, am primit cu deschidere sugestiile și/sau planurile de tratament propuse de medic, însă la final noi am fost cei care am luat decizia finală. Am cântărit mereu situațiile de pro și contra, de avantaje și dezavantaje și ne-am asumat cu adevărat rolul de părinți, de protectori a copilului nostru, știind că la sfârșitul zilei, acasă mergem doar noi și copilul, nimeni nu își asumă responsabilitatea pentru sănătatea lui fizică și psihică.

Același lucru s-a întâmplat și la botez, pentru că aici voiam de fapt să ajung. Deși s-a întâmplat acum 8 ani și recunosc că, atunci nu auzisem niciodată de un copil înecat în timpul botezului, am privit mereu cu groază și teamă întreaga procedură. Sincer, mi se pare greu de privit. Aș vrea să știu cui de pe aici, i-ar place să-i acopere cineva gura cu palma și să-l scufunde împotriva voinței lui în apă? Eu sigur știu că mie nu. Așa că, ne-am gândit că și acum tot responsabilitatea noastră este ca, copilul să fie bine. Mă bântuia o teamă și nu aveam de gând să trăiesc cu ea, astfel încât am mers cu încredere să vorbesc cu preotul care slujea la biserica în care urma să aibă loc botezul.

 

Am ales să o botezăm pe micuță la biserica „Izvorul Tămădurii” Mavrogheni, o oază de liniște și așezare sufletească într-una din cele mai agitate zone ale Capitalei. Aici a fost botezat și soțul meu, de aceea am dorit să fie și ea botezată în același lăcaș. O găsești de îndată ce părăsești micuța stradă a Monetăriei și intri într-o curte  unde te găsești înconjurat de o grădină încântătoare și parcă nici nu mai știi că tocmai ai părăsit tumultul cotidian al Pieței Victoriei.

După ce am stabilit detaliile organizatorice, legate de zi,oră etc, i-am spus preotului foarte direct și sigură pe mine, că nu îmi doresc ca fetița să fie scufundată în cristelniță ci mai degrabă aș prefera să îi toarne apă pe creștetul capului. Nu a fost absolut nicio problemă.Niciuna. Preotul a fost de acord imediat, nu m-a întrebat nimic, nu s-a opus în niciun fel. M-am bucurat, dacă ar fi făcut-o, nu era nicio supărare. Aș fi căutat un alt preot, la o altă biserică, dispus să îmi respecte rugămintea și decizia.

 

În ziua botezului, am fost atentă la întregul proces și am urmărit îndeaproape ce sa întâmplat în timpul ceremoniei. Preotul s-a ținut de cuvânt și nu a scufundat copilul ci doar i-a turnat încet apă pe creștetul capului, în timp ce cu cealaltă mâna o ținea pe jumătate în apă.

Totul a decurs lin, fără teamă, fără grjii. Botezul e un eveniment intim, înălțător care ar trebui să aducă bucurie și împlinire, nu altceva.

 

De mult prea multe ori renunțăm la puterea noastră și de mult prea multe ori o oferim altora, fără să realizăm că facem acest lucru. Unul dintre motivele pentru care avem o atitudine timidă sau pentru care ne suprimăm puterea noastră personală este că ne este frică de crearea unor consecințe negative.

 

Noi renunțăm la puterea personală atunci când nu o acceptăm. Astfel, o oferim oamenilor, situațiilor și obiectelor fără să știm că făcând aceasta le permitem unor lucruri exterioare să ne conducă realitățile, fără să știm că putem deveni victime făcând acest lucru. Victime ale unui sistem șubred, ale unor oameni lipsiți de empatie și umanitate, VICTIME.

Ea nu are sfârșit, asta ca să răspund întrebării din titlu.Responsabilitatea noastră nu se termină, nu atâta timp cât copiii sunt mici, în grija noastră. Avem responsabilitatea veșnică de a ne veghea copiii, fără stres, teamă sau frică permanentă, ci cu dragoste, atenție și prezență.

Sunt Corina și