Parintii nostrii, despre ei e vorba. Am aproape 40 de ani si vorbesc despre parintii celor de varsta mea (sau pe acolo). Parintii mei nu au fost aproape niciodata in vacante, niciodata la film, niciodata la un pranz, o cina in oras, doar ei doi. Au facut totul pentru noi, s-au “sacrificat” pentru a ne fi noua bine. Au trecut asa prin viata fara a se bucura de nimic, in afara de a ne vedea pe noi crescand. Ma uit si acum la mama, ea daca are 1000 de lei nu se gandeste sa plece undeva, cateva zile, la munte doar ea cu tata. Nuuu, ea se gandeste sa cumpere ceva de mancare, sa plateasca intretinerea sau sa puna ceva deoparte, pentru zile negre. De ce nu pentru acum? De ce asteapta zile negre cand azi e soare si bine? Le-a intrat asa bine in rutina stilul asta de viata incat nu pot concepe altceva.

Vreau sa impartasesc cateva franturi din copilaria mea:

Parintii si bunicii mei sunt din Bucuresti, deci nu am crescut la tara si nu am fost niciodata la tara. La Bucuresti am locuit, in primii ani ai copilariei, la curte unde cred ca era cumva asemanator cu un trai la tara: nu aveam apa curenta ci un put in curte, nu aveam toaleta in casa ci o fosa septica in fundul curtii( iarna era foarte interesant sa mergi la toaleta), nu aveam dus sau chiuveta doar o albie in care ne spala mama. Macar aveam soba si era cald pt. ca mai apoi ne-am mutat la bloc intr-un apartament mic, mititel, cu doua camere (dormitor + sufragerie), in Pantelimon si au urmat ierni grele cu frig in apartament si teme la lumanari. Aaa….. am uitat sa precizez ca am crescut intr-o familie cu 4 copii, de varste apropiate. Era frig in apartament, atat de frig incat iarna dormeam toti 6 in sufragerie unde tata aranjase doua paturi, in unul dormeam 4 persoane intinsi pe latimea patului iar in celalat doua persoane. Ne era mai cald asa.

Imagineaza-ti cum e sa cresti 4 copii intr-o perioada in care nu era la indemana tehnologia de astazi (masini de spalat rufe/vase, scutece de unica folosinta, etc). Mamele noastre sunt eroi, au nevoie de statui. Nu prea aveam haine, si de multe ori purtam aceeasi pereche de incaltaminte, pe rand. Nici hrana nu prea era, in primul rand pt. ca nu se prea gasea nimic si mai apoi pentru ca nu aveam bani. Unde astazi este un magazin Cora, era pe vremea copilariei mele fabrica de lapte. La ora 5 dimineata ne trezea mama sa mergem sa stam la coada, la unt. La unt??? WTF!! Se dadea doar un pachet de persoana. Nu aveam incaltari waterproof sau imblanite ci o pereche de cizme cu talpa subtire, jerpelite de atata purtat asa ca iarna imi degerau degetele picioarelor stand pe loc, la coada la unt. Sau carne, sau ulei, sau banane, sau paine. Acum am si eu o fetita si cumva imi pot imagina ce poate fi in sufletul unei mame cand nu poate implini nevoi de baza pentru copii ei.

Mama mea este un om puternic, ca toate mamele generatiei de sacrificiu. Cred ca i-a fost greu sa ne creasca, in conditiile amintite mai sus, insa a facut-o cu multa dragoste pentru noi . Astfel incat toate neajunsurile astea nu au contat deloc pentru mine, nu m-au afectat deloc. Nu am simtit nici o durere sufleteasca ca nu am haine, jucarii sau ce manca. Nu ma interesa nimic din toate astea, pentru ca eram doar un copil si tot ce voiam era sa fiu iubit. Si mama ne iubea nespus. Era acolo pentru noi, la propriu. Asta a facut diferenta. Nu doresc compasiune sau mila pentru copilaria mea caci a fost una fericita. In filmul asta nu eu sunt actorul principal, ci ea, mama .

Draga mama, draga tata va multumesc pentru tot. Inca mai astept sa incepeti si voi sa traiti cu adevarat. Grabiti-va, nu mai e mult.

http://

Am scris acest articol ca urmare a participarii mele la cursul #parentingpesteasteptari, de la #ScoalaFlanco, sustinut de Printesa Urbana.

Sursa foto: Pixabay.