Întotdeauna am crezut că îmi place marea mai mult decât muntele. Știți, partea aceea a oceanului de lângă țărm, unde valuri mari, spumoase se sparg pe o fâșie de nisip ud, greu, mâlos. Acolo unde soarele răsare și apune în cel mai spectaculos mod, unde te poți scălda până la epuizare în ape verzi ca smaraldul , albastru deschis, turcoaz sau azurii. Acolo unde poți simți energia vie a apei și forța nevăzută, dar atât de prezentă a naturii, unde îți poți cufunda picioarele în cel mai fin nisip, unde poți admira dansul pescărușilor, în cercuri largi deasupra crestelor albe și unde briza aduce cu ea picuri de aer sărat și șoapte dulci de iubire. Acolo.

Îmi place marea mult, dar am ajuns să aflu că nu mai mult decât muntele.

Alaska e ținutul care m-a făcut să mă îndrăgostesc de munte, deși la început vremea ei capricioasă cu vânturi tăioase și ploi dese, m-a făcut să o disprețuiesc. Am găsit liniște în fumusețea peisajelor sălbatice și mulțumire la capătul unui traseu anevoios, acolo unde afli că ești mai puternic decât credeai și unde satisfacția că ai putut se întâlnește cu bucuria pură. Sunt îndrăgostită de măreția și puterea munților, de aerul tare și curat, de freamătul pădurii și de cântul păsărilor. Toate, mă umplu de fericire și îmi confirmă ideea că divinitatea ne-a binecuvântat cu toate aceste minuni. Prețuirea naturii și darurilor ei îmi aduce optimism, bună dispoziție, într-un cuvânt, râvnita fericire căutată de mulți, dar găsită de atât de puțini.

De multe ori mă gândesc că e poate unul dintre darurile cele mai de preț pe care i le pot face copilului meu. Dragostea pentru natură, pentru munte și mare, drumeții și călătorii, amintiri cu noi împreună, fericiți, explorând țări, orașe, drumuri de munte și sate uitate de lume. Am vorbit deseori cu ea despre aceste lucruri și i-am spus cât de mult a însemnat pentru mine să străbat lumea în lung și-n lat, la propriu.

 

Astăzi vă povestesc despre 3 trasee foarte ușoare și potrivite pentru a obișnui copiii cu mersul pe munte. Sunt trasee bune de parcurs nu doar vara ci și toamna, poate și primăvara, nu aș ști să vă spun cum sunt pe timpul iernii.

 

Micuța noastră ne însoțește de la 6 luni în drumețiile noastre, așa că pentru ea totul e acum parte din firesc, nu există vacanță la munte fără trasee pe munți, prin păduri, pe cărări ascunse.

 

 

Buuun, gata hai să începem.

 

1.Drumul forestier Valea Porții

începe de la barieră, la Refugiul Salvamont Bran-Ciubotea. Pur și simplu ador drumul ăsta, l-am făcut de câteva ori și nu mă mai satur. Este un traseu foarte ușor, fără urcușuri, așa cum ii spune și numele – drum forestier, astfel că poate fi făcut de copii de orice vârstă, de la 0 la 100 de ani. Este mai degrabă o plimbare plăcută și ușoară, cu un râu care curge lin pe lângă potecă, cu poienițe și luminișuri, cu raze de soare care pătrund printre fire de iarbă și flori. Pentru copii e minunat, parcă cobori în peisajul unei povești, a Elsei Beskow. Pentru că, chiar dacă nu i-a văzut nimeni până acum, în păduri trăiesc, fără îndoială, alături de zâne, și numeroase familii de spiriduși. Așa se spune în povești:). Ce fac ei toată ziua? Aleargă, se ascund, sar, strigă, se joacă în apă sau cu pietre și bețe. Cam așa și noi:) Am trecut peste podulețe de lemn și trunchiuri de copaci, așternute de pe un mal pe celălalt al râului, ne-am cățărat pe bolovani uriași, căptușiți cu mușchi moale și verde, am cules flori, ne-am răcorit picioarele în apă rece ca gheața și am cules frăguțe, muuuulte frăguțe.

E unul din motivele pentru care prefer să merg aici în luna iulie. Fructe mărunte și rubinii, fraguțele înroșesc, sub soarele fierbinte al lui Iulie. Puține alte fructe ale pădurii au savoarea delicată a fragilor, dacă aveți norocul să culegeți cu mâna voastră o grămăjoară de fragi de pădure veți aprecia cu siguranță frumusețea și gustul lor rafinat.

 

 

2.Traseu ecoturistic  T9 “La amfiteatru” – Moeciu de Sus

E un traseu de 10,5 km care durează aproximativ 6h. Nu l-am parcurs încă pe tot, deși partea asta despre care o să povestesc, am mers-o de câteva ori. E un traseu marcat cu omuleț portocaliu și începe în centrul satului Moeciu de Sus și continuă pe drumul amenajat spre biserică și apoi în serpentine spre “Casa inspectorului Tișcă”- Poiana Andolia – Complexul Cheile grădiștei – Amfiteatrul Transilvania și înapoi spre centrul satului.

Noi am pornit invers, de la sfârșitul traseului, cu dorința de a ajunge sus la Amfiteatrul Transilvania, unde altădată am și înnoptat vreo câteva nopți și ne place tare. Bucata asta despre care vă povestesc durează puțin peste o oră. Așa că, am pornit pe un drumeag din spatele școlii generale, printre case și gospodării, parcă eram pe o uliță. Din centrul Moieciului de Sus, drumețul portocaliu are o vreme traseu comun cu drumețul roșu, iar aici aș vrea să fac și următoarea precizare: marcajul este unul discret, lucru care îmi place, dar totodată cere mai multă atenție pentru cei care nu au ochiul format de a urmări marcajele turistice; la intersecție de poteci, mergeți puțin pe fiecare dintre variante pentru a găsi marcajul.

 

E un traseu pitoresc și foarte interesant, m-am simțiti de parcă aș fi fost la țară, la bunici. Vara asta l-am străbătut în luna iulie, luna în care splendoarea verii ajunge la apogeu: verdele crud al pădurilor se întunecă, coroanele copacilor se îndesesc, formând lungi culoare de umbră, sub care ciupercile scot din pământ primele pălării. Am mers încet, în tihnă, ca să putem mângâia pe îndelete, căprițele, vacile, porcii și măgărușii de prin gospodării, ca să putem admira în voie clopoțeii, sânzienele, sulfinele, toporașii, ochiul boului, cimbrișorul de munte, șovârful și muulte altele pe care încă nu le știm. Și apoi, pe pajiști se cosea fânul iar mirosul lui ……hmmm…..ne desfata toate simțurile.

După drumul printre gospodării am traversat zone de pădure și o vale umbroasă, apoi am ajuns într-o vale largă și am urcat până la marginea ei iar traseul continuă tot înainte pe muchie, cu o priveliște panoramică înspre Munții Bucegi. Apoi am ajuns sus la Amfiteatru și după ce am stat câteva ore pe acolo să admirăm frumusețea Munților Bucegi și Piatra Craiului,  și dupa ce ne-am delectat cu căpșuni direct din grădină și ne-am dat în leagănele care ating norii, ne-am întors pe același traseu.

3.Prăpastiile Zarnestilor 

La ieșirea din Zărnești, spre Prăpăstiile Zărneştilor, drumul asfaltat se termină. Dacă continui pe drumul pietruit ajungi sigur la prăpăstii care sunt, de fapt, niște chei  spectaculoase și accesibile oricui, indiferent de anotimp, un monument al naturii cu pereți de stâncă de granit ce depășesc 200 de metri în anumite zone.

Din cauza înălțimilor, soarele pătrunde mai greu în chei, motiv pentru care, pe timp de vară, spre bucuria mea, temperatura e mai scăzută . Prăpăstiile Zărneştiului este cel mai vizitat obiectiv din Piatra Craiului, fiind considerat un adevărat monument al naturii, așa că..atenție la weekenduri, poate fi aglomerat.

Am intrat în Parcul Național Piatra Craiului iar după Fântâna lui Botorog am lăsat mașina în parcarea improvizată pe partea dreaptă. Vizitarea zonei se face contra unei taxe de 5 lei/adult, noi am plătit online dinainte, personal nu am observat pe traseu niciun punct de plată a taxei de vizitare.

Lăsând mașina în parcare am început traseul pe un drum forestier care este practicabil până la bariera ce interzice accesul în Cheile Zarneștilor, până la acest punct am parcurs lejer cam 20 min admirând peisajul montan. Treptat am început să zărim primele formațiuni stâncoase, panouri informative despre fauna și flora zonală și ne-am trezit parcurgând drumul prin mijlocul cheilor spectaculoase.

Cheile Zarneștilor sunt o rezervație naturală ce aparțin de comuna Moeciu, constând în versanți împăduriți, străbătuți de Valea Răului Mare, având în total o suprafață de ~110 hectare. Datorită peisajului stâncos, Rezervația naturală Cheile Zărneștilor, un defileu lung de aproximativ cinci kilometri, este impresionantă. Pereții verticali din calcar au pe alocuri doar 5-6 metri distanță unul de altul și înălțimi cuprinse între 100-200 metri. Așa se face că în Cheile Zărneștilor sunt sectoare care nu au fost atinse niciodată direct de razele soarelui.

Peisajul stâncos este o încântare și este suficient de lung, timp de 45 minute am tot mers, admirat și fotografiat stâncile cu diferite forme și înălțimi remarcând din loc în loc peșteri micuțe și izbucuri de diferite dimensiuni.

În încheiere, vă las câteva rânduri pe care să le purtați cu voi, când plecați în călătorii:

 

”De vei ajunge și tu aici, ia cu tine în gândurile tale tot ce avem noi mai frumos, lasă în schimb respect fată de natură, istorie și oameni, nu clinti nimic din locul lui. De vei întâlni o floare bucură-te de ea, nu mișca lespezi de piatră de la locul lor, lasă pădurea verde, lasă-ți amprenta pe ziduri doar atingându-le fără a scrie, ia cu tine povești și legende, mergi mai departe și spune-le și altora”

 

Poteci senine vă doresc.

Sunt Corina și