În fiecare lună, o faptă bună – XIII

britishforest-696483208-1

Am tastat codul repede și am închis ușa verde, metalică a vestiarului în care îmi lăsasem rucsacul. După un pas, doi, eram deja afară, în pădure, sub adierea vântului ușor, la umbra copacilor seculari, în mijlocul pădurii. Doamne, ador locul ăsta, aș putea sta aici zi și noapte, nu glumesc.

Nu apucasem să conștientizez bine gândul ăsta, că am auzit o voce răsunând în toată pădurea:

-Cineva a căzut !! A căzut din copac!!

Fruntea mi s-a contorsionat, aidoma unui acordeon, săpând un rid adânc între sprâncene și pulsul s-a mărit odată cu starea de neliniște care m-a cuprins. M-am îndreptat cu inima cât un purice spre locul semnalat de omul care strigase acum câteva secunde. Pe lângă mine o mulțime de părinți cu copii de mâna, părăseau zona, în grabă. Voci panicate de adulți  amestecate cu plânset nervos de copil , se rostogoleau pe lângă mine: 

–      Sunați la 112!

În gândirea clară a creierului rațional știam că mă îndrept degeaba înspre unde mă purtau pașii, ar fi trebuit să mă întorc și să plec la fel ca ceilalți, pentru că eu nu sunt medic și nu pot ajuta pe nimeni. Creierul celălalt, emoțional, îmi șoptea însă, să merg înainte pentru că un OM are nevoie de ajutor. 

Între doi copaci, jos, pe pământ, printre frunze și țărână era întins, cu fața în jos, un bărbat. În jurul sau alți doi vorbeau precipitat la telefon cu cineva de la ambulanță, dând detalii asupra incidentului. 

Am mers direct acolo, fără ezitări și m-am așezat în genunchi lângă el. Primul lucru care m-a izbit a fost că era foarte tânăr, părea un adolescent. Era lipit de sol, pe burtă, cu o mână blocată sub el, rămas așa, exact cum a căzut. Față îi era albă, cu o paloare subțire în obraji, de parcă o lumină gălbuie și stinsă i-a atins, ochii erau limpezi și liniștiți ca și cum nimic nu i se întâmplase.  Nu plângea, nu urla de durere, nu se văita, nici un icnet, nimic. 

L-am mângâiat ușor pe umăr:

–      Stai liniștit, vine imediat ambulanța.

M-a privit încrezător fără să spună nimic. Am continuat să vorbesc, să pun întrebări și am aflat cum se numește și câți ani are, dar mai ales cum se simte și dacă se poate mișca. 

–      Nu îmi simt picioarele, mi-a răspuns.

Îmi venea să plâng de ciudă, ăsta nu e un semn bun, știam asta, fără să fiu medic. Dar, nu de asta eram aici, că să plâng, ci dimpotrivă să încurajez , să-i fiu alături unui om, să știe că nu e singur în toată treaba asta. Așa că mi-am înnodat lacrimile în gât și m-am scuturat de frici și păreri de rău, nu era timp pentru asta.

Bărbații din jurul meu terminaseră de mult convorbirile de urgență la 112 însă ambulanța întârzia să apară (nimic nou sub soare), așa că mi-a trecut prin minte că poate e un medic printre noi, care ar putea să-i ofere un prim ajutor. Am întrebat cu voce tare, dacă e un medic printre noi, îmi venea să urlu la un megafon după ajutor. Bărbații din jur au reacționat de grabă și poate fără să fie doar o coincidență au gasit un medic care, era în acel moment acolo.

Medicul a venit foarte prompt și a evaluat situația obiectiv. Nu a spus nimic despre faptul că nu își putea mișca picioarele, dar expresia feței mi-a făcut inima să se strângă de frică și durere. L-a ajutat să își scoată mâna blocată de sub trunchi, care îi apăsa cumva pe diafragmă și din cauza căreia nu prea mai respira bine, iar pentru moment i-a fost un pic mai bine. Medicul s-a dovedit a fi un profesionist desăvârșit, dar mai ales un OM.

Între timp a sosit și poliția, fără să ne fie nouă de vreun ajutor. Noi așteptam cu nerăbdare ambulanța.

I-am udat buzele atunci când i-a fost sete, l-am încurajat că totul o să fie bine, l-am mângâiat cu compasiune și i-am scuturat țărâna de pe față. Teoretic nimic. Practic  am simțit să fiu fizic și moral acolo, lângă el. Iar el?Hmm:) el a fost super erou,  un bărbat în adevăratul sens al cuvântului, a afișat un caracter puternic și o stăpânire de sine incredibilă. Mai mult, a avut puterea să facă chiar niște glume la un moment dat. Nu știu dacă am mai văzut vreodată atâta curaj și putere adunate la un loc.

După un timp, ce a părut un veac, a venit și ambulanța. L-au luat pe o targă mobilă și au pornit în trombă spre spital. În timp ce ambulanța se îndepărta, ridicând colb gros și alb în urmă, mi-am lăsat lacrimile neplânse să curgă pe obraji și am șoptit încet, doar pentru mine:

–      O să mă rog pentru tine.

…………………………………………………

A trecut un an de la întâmplarea la care am asistat neputincioasă, dar umilă. 

În acea zi de 20 august 2018, ambulanța pe care am privit-o gonind,  l-a dus pe Edi, de urgență, la Spitalul Clinic Bagdasar-Arseni din București, în urma unei căderi libere de la 12m.

Eduard Florentin, în vârstă de 29 de ani, în urma accidentului suferit, a fost diagnosticat cu tetraplegie spastică incompletă de tip Frankel B, pierzându-și una din cele mai importante abilități: mersul. 

O analiză inițială a arătat de la început un traumatism cranio-cerebral minor și fracturi ale vertebrelor C1,C5 și T4, aceasta din urmă fiind responsabilă cu semnalele nervoase trimise de la talie în jos – implicit, afecțiunile acesteia au influențat sistemul locomotor.

La mâna dreaptă a suferit o fractură radio-carpiană și un traumatism al cotului stâng. În urma acestora, a fost incapabil de a își folosi brațele, cele mai dificile fiind primele luni. 

Ulterior și-a redobândit parțial mobilitatea acestora, dar are dificultate în mișcarea degetelor și a încheieturilor mâinilor.

În spitalul Bagdasar-Arseni a fost operat la mâna dreaptă și la coloană, starea lui progresând de la paralizie aproape completă la stadiul unei recuperări îndelungate dar promițătoare.

Totuși, pentru o recuperare adecvată cu rezultatele dorite, este nevoie de aparatură de ultimă generație și atenție sporită asupra fizicului dar și psihicului lui – aspecte regăsite în Spitalul de Recuperare “Polaris Medical”, din Suceag județul Cluj, unde  Edi este internat din ianuarie 2019 până în prezent.

Luna aceasta am ales să-l susțin cu bucurie și speranță pe Edi, donând în contul deschis pentru recuperarea lui. Vedeți mai multe detalii pe Support for Eduard Florentin’s case.

E incredibil dacă nu cumva chiar straniu ce ușor ne putem  sfărâma, rupe în bucăți. Ce fragili putem fi. În dimineața aceea am plecat de acasă, fără să mă gândesc prea mult ce norocoasă sunt, fără să apreciez prea tare că pot să merg, să mănânc singură, să văd, să aud, să respir, să îmi pot mângâia copilul. Luăm prea multe lucruri de-a gata, pentru că ni se cuvin, pentru că, naivi, credem că ne aparțin.

În ziua aceea, oricare dintre noi putea fi Edi. Când plecăm dimineața spre serviciu, în vacanță și oriunde, să-i mulțumim cerului că suntem bine, întregi și să ne rugăm să ne întoarcem la fel.

Puteți dona, dacă doriți, pentru Eduard în contul bancar:

 Sobaru Eduard Florentin

IBAN: RO72BTRLRONCRT0247557202 (Banca Transilvania)

Nr. Telefon: 0774 423 349

IMPORTANT: la orice transfer menționați: “Donație umanitară pentru Sobaru Eduard Florentin”

Despre Edi am ales să vorbesc luna aceasta și vreau să vă reamintesc că nu trebuie să fim bogați ca să putem dărui. Puterea lui împreună, a lui puțin de la mine și puțin de la tine, este cea care ne face să vibrăm la unison, cât mai sus.

Be kind to one another. The secret to living is giving.

#MieÎmiPasă #IDoMyPart

Comments

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.