Bună sunt Corina și vreau să mărturisesc ceva, eu nu sunt la fel ca toți oamenii. Sunt o ciudată:) Nu în sensul că mă îmbrac șui (sau poate o fi și asta), că fredonez melodii pe stradă (stai că și asta mi se întâmplă) sau că nu mă pieptăn niciodată. Nu, nu, ciudățenia vine din faptul că…… nu am smartphone. Gata, am spus-o, nu am telefon smart, inteligent adică. Am ceea ce se cheamă dumbphone, păi da, că dacă nu e smart e dumb, nu? Și cum cei care nu au aceleași interese, păreri, preocupări cu marea majoritate pot fi catalogați drept “ciudați”, iată cum am ajuns și eu în această categorie.
Am un telefon mic, cu taste, mă ține bateria o săptămână:) Dacă îl scap pe jos, cel mai mare risc e să se spargă gresia:) Daca îl pierd stau liniștită, îl găsesc mereu acolo unde l-am uitat, nu e nimeni interesat să îl ia.
Cineva comenta deunăzi pe FB și spunea că nu se poate ca un copil, să nu aibă smartphone, că așa ceva e o utopie. Da, sigur orice poate părea o utopie, totul ne apare în funcție de cum ne raportăm la acel lucru/fapt. Dacă ni se pare că toată lumea are (telefon, în cazul ăsta), și pur și simplu nu se poate să nu avem și noi, așa e. Dacă dimpotrivă, ne gândim că putem foarte bine să fim, pur și simplu să fim, așa cum vrem, așa cum ne dorim, fără comparații cu ceilalți, fără paralele între noi și alții, așa va fi. Eu cunosc mulți copii de școală primară, care nu au telefon și știți ce fac? Se joacă:) În curând asta va deveni utopie.
Zilnic, nu exagerez, zilnic, întâlnesc câteva persoane care sunt mai mult decât uimite” Cum, nu ai smartphone? Și cum supraviețuiești? “
În primul rând vreau să spun că se poate:) Se poate și fără, chiar dacă pare o utopie:). Din orice punct de vedere, se poate. Orice motiv ai invoca, e unul care doar vine să scuze de fapt dependența de smartphone. Nimeni nu pleacă din casă fără smartphone, de fapt pentru cei mai mulți smartphone-ul este primul lucru pe care îl văd dimineața și ultimul la care se uită înainte de culcare. Oamenii fac atacuri de panică (la propriu) dacă își pierd telefonul. Tot timpul e ceva de verificat: vremea de afară, waze-ul, notificările de pe whatsapp, poze, n’șpe lucruri pe care le poți face cu el, de aici și dependența. Și sigur, sigur ați auzit de FOMO (fear of missing out) – frica că am putea pierde ceva dacă nu verificăm în mod constant telefonul.
Cel mai de preț lucru pe care l-am câștigat neavând telefon este libertatea. Aș scrie asta de o mie de ori, cu majuscule. Sunt liberă, nu sunt atașată de acest obiect mic și meschin. Nu știu cum e să verifici de zeci de ori un ecran, nu știu cum e să stai umăr în umăr cu cineva, dar să nu te vezi, nu știu cum e să te duci la un spectacol și să îl privești printr-un ecran, deși tu ești fizic acolo. Nu port cu mine decât gândurile, nu mă tentează să fac poze la orice și oricine ( nu am această obișnuință). Sunt liberă să merg pe stradă și să privesc pomii, cerul și oamenii, să îmi privesc copilul în ochi atunci când sunt cu el, să cânt și să aplaud la un concert, să mănânc când merg la pizza. Să fiu acolo, prezentă, în toate momentele astea mici, dar atât de frumoase și importante.
Și timp. Am timp. Mult. Pe care îl gestionez așa cum îmi place.
Telefonul inteligent este o unealtă folositoare, sunt de acord, însă mi se pare că se transformă într-un stăpân , de sub a cărei dominație nu mai poți ieși. Din ce în ce mai des, observ că oamenii au adoptat această poziție de “ghiocel”, aduși de spate, cu capul plecat, veșnic cu ochii într-un ecran. Fie că sunt în așteptarea autobuzului sau în metrou, într-o sala de așteptare, în mașina oprită la semafor, practic oriunde mă aflu, oamenii nu mă mai privesc în ochi. Au eliminat complet aceste micro pauze “obligatorii”, au eliminat din vieţile lor aceste “goluri”, în pofida faptului că ele ne ajută să ne relaxăm pentru scurt timp.
Acest articol nu este o pledoarie pentru renunțarea la telefonul inteligent, nicidecum. Înțeleg perfect că acesta este cursul firesc al lumii și al evoluției digitale în acest moment. Vreau doar să vă spun că nu e deloc obligatoriu să te arunci în acest vortex, dacă nu vrei. Adică uite, sunt aici, trăiesc, am prieteni, merg la mare și la munte, sunt fericită, râd, plâng uneori, am un copil, un om pe care îl iubesc, la fel ca voi. Nu mă definește un telefon:) Deloc.
Nu încerc să conving pe cineva să renunțe la telefon, dar mie mi se spune des să îmi iau o dată și eu un telefon ca lumea, că nu o să mă descurc deloc fără el:)
Zilele astea mi-am inchis notificarile la cele doua adrese de mail, care ma faceau sa imi verific constant telefonul. Da, ne acapareaza prea mult timp smartphone-urile si cred ca au creat niste comportamente pe care, in viitor, le vom studia si le vom gasi la baza multor deviatii psihologice. Bravo tie ca nu folosesti smartphone-ul! Eu inca ma amagesc ca pot sa imi controlez adictia, daca vreau :)
Salutare, multumesc pentru comentariu. Sa stii ca si pe mine m-a tentat de cateva ori sa imi cumpar un smartphone, dar tocmai ca imi e teama ca nu pot sa imi controlez adictia. Observatia este bazata pe tot ce vad in jur.
Ai dreptate. Foarte trist mi se pare cand vad parinti "alaturi" de copiii lor in parcuri, la sfarsit de saptamana, acaparati de telefoane - de multe ori vad mama + tata, fiecare cu telefonul propriu in fata. Nu se vad intre ei, nu se vad cu copilul...Lipseste prezenta constienta. Trist. Si asa timpul nostru cu ei e limitat, prin forta diverselor (altor) imprejurari... Am vazut de curand la OCC o piesa dedicata copiilor incepand cu varsta de 3 ani in care e abordat, printre altele, acest aspect. "Copiii in tara minunilor" se numeste. A nascut, cred, multe intrebari copiilor din sala, dar mai ales parintilor..
Buna Andra, eu pt. ca nu am, observ zeci de situatii ca cele descrise de tine mai sus, zilnic. Este si motivul pt. care inca nu mi-am luat smartphone, mi-e teama:) Sa nu ma transfomr si eu intr-unul din oamenii "ghiocel"
Daca muncesti cu el... da, trebuie, altfel... nu :)
Buna Marius, cred ca poti sa muncesti foarte bine si de pe laptop/desktop/tableta, dar posibil sa fie anumite slujbe care cer un astfel de telefon.