Cocoțată pe gard, sub vișinul cel mare, mi-am pus mâna streașină la frunte și am privit cum se îndepărta cu pași mici, târându-și piciorul stâng după ea. Câmpul prinsese culoarea soarelui de vară, galben auriu . Nu adia pic de vânt. Bunica ocolea lanul de grâu , mergea “în sat” pe cărare și astfel drumul dura mai mult. Va lipsi aproape toată ziua de acasă și îmi vine să chiui de bucurie.

Nici nu știu ce să fac mai întâi, aș putea să stau cocoțată aici pe gard și să privesc în zare la biserica albă de peste câmp sau să aștept să văd poate mai trece vreo căruță trasă de cai pe drumul prăfuit. 

Saaau aș putea să mă urc în pod🙂Bunica nu prea mă lasă acolo. Aș putea să caut comori prin cuferele vechi sau să mă uit prin sticlele goale și colorate către soare. Pot să mă tolanesc în iarbă și să mă uit pe cerul albastru de vara, poate am noroc și se adună niște nori pufoși în formă de animăluțe. Apoi o să mă duc în fundul curții și o să mă uit în voie la floarea soarelui, o să caut buburuze în firele de iarbă, o să mă dau în leagăn tare, tare și o să îmi imaginez că pot să zbor.

Cam așa era copilăria mea, demult în urmă cu mulți ani, când tehnologia și frica nu ne invadase viață. Desigur vremurile s-au schimbat, nici noi nu mai suntem la fel ca părinții noștri, iar copiii noștri sunt o generație aparte. Și totuși, de ce nu-i lăsăm măcar un pic în pace? Adică așa, să facă ce vor ei, fără nimic stabilit în prealabil. De ce ne este de fapt frică? Că se vor plictisi?

Din toamnă și până în vară, avem un plan, liste bine puse la punct cu activități și opționale, toate pentru copiii noștri. În vârtejul zilelor cu școală sau grădiniță, presăram întotdeauna pe lângă after- school (desigur) și niscaiva înot, tobe, balet, engleză sau pictură. Îi vrem cuminți, ascultători, isteți și (prea)ocupați. Nu-i lăsăm deloc în pace. Mergem la o pizza? Păi să fie neapărat un restaurant cu loc de joacă sau măcar să le dea ceva de desenat, să nu se plictisească copiii. În excursie cu mașina? Dacă nu e cumva dependent de tabletă sau telefon, neapărat un “kit de călătorie”  să nu se plictisească copilul. În parc? Nu, nici aici nu poate sta “degeaba”, până nu-l stimulăm puțin cu un – “Hai mai dă-te și pe tobogan acum” sau “Te-ai dat destul în leagăn, acum hai și pe tobogan”, “ Hai, mergi cu bicicleta că d’aia am venit aici” -nu ne lăsăm.

Am crezut că nu mă mai surprinde nimic când vine vorba de preocuparea exagerată de a le da tot timpul copiilor noștri ceva de făcut, să nu stea deloc, să nu se plictisească nici un pic. Aveam să mă înșel, întrebarea “Ce facem cu copiii în vacanță?” –găsită în diverse postări pe FB, mi-a distrus orice speranță că ne putem relaxa vreodată în privința  “plicitiselii”.

Voi nu simțiți că ați vrea să luați o pauză și să stați degeaba? Tolăniți pe iarbă sau pe șezlong, doar voi cu gândurile voastre? Să nu trebuiască să ajungeți la muzeu, la piață sau la serviciu. Să vă zboare gândul spre ce vreți voi și inima spre soare?

Sincer vă spun că, eu îmi acord astfel de momente foarte des și pentru că nu mă sperie inactivitatea, îi acord acest privilegiu și copilului. Așa tare mă bucură să o aud vorbind “singură” cu voce tare, inventând scenarii și jocuri. Îi admir curiozitatea cu care urmărește clipe întregi un melc, naivitatea în care vorbește cu nucul din spatele casei și libertatea sufletească. Am surprins-o deseori în astfel de momente, în care am lăsat-o să fie. Aici într-unul din ele, când s-a jucat ore întregi cu crengile nucului pe care-l toaletasem în ziua aceea.

“Copiii găsesc totul în nimic, oamenii găsesc nimic în tot.”

Haideți măcar acum în vacanța asta, atât de mult așteptată, să le oferim copiilor noștri luxul de a se opri din goana asta nebună și de a se conecta cu gândurile lor. Haideți să le dăm șansa să viseze cu ochii deschiși. Să facă nimic, dacă asta vor. Fără liste, fără grabă, fără panică, avem timp pentru astea la toamnă.

Ce ziceți, putem? Uite s-au făcut și niște cercetări în privința asta și cică e de bine.

Teach kids to daydream