E sfârșit de an școlar și asistăm din nou la măcelul coroniței. Coronița e motiv de mândrie pentru unii, dar și de frustrare pentru alții, de bucurie, dar și de tristețe.
Ne mai putem bucura oare de succesul altora?
Am fost un copil premiant, am luat premiul I cu coroniță, un pachet de cărți și aplauze la final de an școlar. Mi-a plăcut lucrul ăsta, pentru că tot anul am învățat bine, cu plăcere chiar și am simțit un fel de recunoaștere a meritelor mele la sfârșit. Provin dintr-o familie cu venituri modeste, dacă nu chiar mici, mici de tot. Cu 4 copii de crescut mama nici măcar nu avea timp să treacă pe la școală, așa că de multe ori nu a ajuns nici măcar la festivitatea de premiere.
*Fotografie din 1984 – eu sunt a doua din dreapta, pe rândul unu, cu pampoane și coroniță, cum altfel:)
Mama a avut mereu o atitudine foarte relaxată în privința școlii, a notelor, a rezultatelor în general. Am simțit că pentru ea sunt același copil, chiar dacă azi am luat un 10 și mâine un 4. Acum dacă mă gândesc bine, ea era cu mult înaintea vremurilor acelea, vremuri în care părinții puneau mare preț pe note, celebrele comparații fiind la ordinea zilei: – Cât ai luat la lucrare? Dar X-ulescu cât a luat? Păi de ce el poate și tu nu?
Mama nu m-a întrebat niciodată ce note au luat colegii sau prietenii mei, niciodată. Ne spunea că alte lucruri sunt importante în viață, nu notele și cu toate astea eu aveam 10 pe linie. Îmi făceam temele singură, îmi pregăteam ghiozdanul singură, mama nu a știut niciodată dacă mi-am făcut temele sau ce ore am a doua zi. Nu m-a verificat niciodată, mi-a lăsat responsabilitate deplină și m-am descurcat binișor.
Când am intrat în ciclul gimnazial, nu am mai luat premiu. Și pentru că cineva întreba zilele trecute pe FB, “Ce-I spui copilului atunci când nu va mai lua coroniță?” , trebuie să va spun că mama nu mi-a spus nimic, nu a fost supărată și nici dezamăgită. Pentru ea nu eram mai puțin bună, nu mă iubea mai puțin decât atunci când luasem coroniță. Și partea cea mai bună e că nici eu nu am fost supărată pe cei care purtau acum coroniță. Nu am fost pentru că știam că de data asta ei erau mai buni ca mine, poate munciseră mai mult, poate pur și simplu erau mai isteți. Nu am văzut nici unul dintre părinții colegilor mei, atât din școală cât și din liceu, să vină la profesori cu cadouri și plase pline pentru a facilita drumul copiilor lor către premiul I, nicidecum. Majoritatea colegilor mei, ca și mine de altfel, proveneau din familii modeste, fără prea mari posibilități financiare, iar acești copii petreceau multe, multe ore învățând. Pe scurt era meritul lor.
Competiția nu e bună – spun unii, dar ea există, în școli, în muzică, în sport chiar și în propria sufragerie, unde stăm cu toții pe covor și jucăm un joc la care toți cei prezenți vor să câștige. Și asta tot competiție se numește. Noi suntem cei care trebuie să găsim o cale să le insuflăm copiilor noștri ideea că singura competiție este cu ei înșiși, că stă doar în puterea lor să fie mai buni dacă asta vor. Dacă vor coroniță, trebuie să știe că e necesar să învețe mai mult decât o fac deja, dacă vor medalia de aur la concursul de înot, trebuie să petreacă ore în plus la bazin și dacă vor trofeul Simonei Halep, trebuie să-și sacrifice multe ore, zile dacă nu chiar toată copilăria lor.
Vom putea face acest lucru când vom trece mai întâi de propriile noastre frustrări, desigur. Când vom înțelege că învingători au fost din toate timpurile, că medaliile, coronițele și trofeele au aparținut întotdeauna unora, nu tuturor. Că nu putem fi toți la fel de buni, la fel de talentați, la fel de muncitori și că uneori ca să fii așa îți trebuie o viață întreagă dedicată unui singur scop, acela de a fi primul, cel mai bun.
Lucrurile au luat-o razna rău de tot... uite la mine la școală, clasa pregătitoare lua „premiul I cu coroniță” - toată clasa! Pentru ce??? Ei nici măcar nu au calificative! Ca să nu mai zic că la I-IV nu se mai dau premii, căci nu poți face „media calificativelor”. Dar nu dom'le, să-și vadă unii copilul cu coroniță. Ce contează dacă nu a muncit pe brânci pentru ea? M-am săturat de „așa e frumos”. Frumos e să muncești conștiincios, să-ți faci treaba, cum bine povestești, SINGUR, nu împins de la spate. Nu cum e acum, le dăm la toți, să nu se supere. Hai pe bune... și atunci... ne mai mirăm că sunt superficiali și nepăsători...
Salutare Cristina, multumesc pentru comentariu. Cumva inteleg lacrimile de neputinta sau de tristete ale unui copil de scoala primara vis-a-vis de acest subiect. Cred ca e datoria noastra, a parintilor sa-i sustinem, sa fim de partea lor, indiferent de situatie, cu coronita sau fara, poate atunci nu s-ar mai simti nimeni "inferior".
Pingback: #97 Inspirația Săptămânii (16 - 22 iunie) | Cristina Oțel
[…] ”Coronița – între mândrie și frustrare” – ”Competiția nu e bună – spun unii, dar ea există, în școli, în muzică, în sport chiar și în propria sufragerie, unde stăm cu toții pe covor și jucăm un joc la care toți cei prezenți vor să câștige. Și asta tot competiție se numește. Noi suntem cei care trebuie să găsim o cale să le insuflăm copiilor noștri ideea că singura competiție este cu ei însuși, că stă doar în puterea lor să fie mai buni dacă asta vor.” […]
eu din ce stiu nu se mai dau premii si coronite. deloc. doamna de la noi spune ca e practic ilegal. sau pe acolo. la noi doar se inmaneaza diplomele d epeste an de la diverse concursuri, care pe unde a fost si astfel toti copiii sunt valorizati cu ce au facut.
Buna Vavaly, nu stiu chiar nu am auzit niciodata ca ar fi ilegal.Inteleg ca oricum nu se mai face un clasament al celor mai buni din clasa, articolul insa, l-am scris nu doar pentru competitia din scoli, ci de pretutindeni. O competitie pe care nu o mai putem accepta, decat daca iesim invingatori.