Mi-am înfundat gâtul în gulerul paltonului și am iuțit pasul.

În întunericul de afară nu mai știu dacă mi-e prea frig sau prea frică. Nu îmi place să merg singură pe stradă noaptea. Mă rog nu e chiar noapte că e 5 dimineața, dar e întuneric și nu e nimeni pe stradă. Primul metrou m-a lăsat în centru la Universitate. Am urcat în grabă treptele și am ieșit chiar pe Batiștei, lângă Inter.

Nu am apucat să merg prea mult că  am zărit deja un șir de oameni, formând o coadă la intersecția Batiștei cu Nicolae Filipescu. Îl caut cu privirea dar, nu pot desluși printre siluete, în noapte, unde e. Mă apropii și scrutez rapid grupul de aproximativ 20 de persoane. Mi-e greu să îmi dau seama dacă e aici, sub cojoace, căciuli și mănuși par toți la fel. Întorc capul și îl văd. Pe trotuarul de vis-à-vis, cu șubă și căciulă, învăluit în fum de țigară, mă așteaptă.

 -Hei, ce faci? Cum a fost? Ai înghețat de frig? – dau eu drumul la șirul de întrebări

– Bine  – vine răspunsul sec,  ca ultimul fum pe care îl trage din țigară.

Zâmbesc, știu că e zgârcit la vorbă.  A stat aici pe stradă, toată noaptea, știu sigur că i-a fost frig și e obosit. Barba, cândva foarte neagră, e înspicată cu alb și a început să se ițeasca pe maxilarul încordat . Fața, tuciurie ca boaba de cafea arsă, e pe jumătate ascunsă între căciulă și gulerul hainei. De la el am moștenit pielea bronzată și părul negru des și lucios.

Nu fumez și nici nu îmi place fumul de țigară dar el îmi pare așa cool cu țigara în gură, parcă s-a născut fumând. Îi vine ușor să o facă, natural cumva. Îi stă bine, într-un mod ciudat.

-Ești nr. 10 pe listă, ești chiar după omul ăla cu geacă maro – îmi spune, arătând cu degetul spre coadă. Acum plec, trebuie să ajung la serviciu înainte de 7.

Aruncă țigara jos, o strivește cu vârful bocancului, se întoarce și pleacă. Fără nici o altă explicație, fără o îmbrățișare, nimic. M-am obișnuit, așa e el, mereu  serios, trist parcă. Dar nu mă îndoiesc de faptul că mă iubește, uite a stat aici, la coadă în frig, toată noaptea, pentru mine. Doamne, și tocmai când am zis și eu că am scăpat de stat la cozi pentru unt, pâine și ulei acum na, că stau și pentru viză. Tata s-o fi resemnat săracul de atâta așteptat, de atâtea cozi, sau poate o fi un soi de acceptare senină.

Mă uit cum se îndepărtează și mă gândesc că mai bine aș fi stat eu aici că și așa nu am închis un ochi toată noaptea. Am emoții cât casa, trebuie să obțin viza asta altfel s-a dus naibii “my American dream”.

Decembrie, 2000

Fragment din experiența mea de acum 18 ani cu Ambasada Americii și statul la cozi pentru o viză. A fost o experiență care s-a încheiat cu bine pentru că am obținut viza mult dorită. Experiența s-a repetat și în alți ani când m-am întors pentru altă viză, și pentru altă viză și apoi pentru viza de turist șamd.

Marele avantaj pe care l-au avut aceste vizite la ambasada a fost privilegiul de a intra într-una dintre cele mai frumoase vile de epocă din București: Vila Edgar Mavrocordat, într-o perioadă în care ea nici măcar nu putea fi fotografiată.

Casa care a adăpostit până în 2011, cea mai păzită ambasadă din România se ridică la intersecția străzii Batiștei cu strada Nicolae Filipescu și ocupă o parcelă mare până înspre strada Tudor Arghezi. Pentru a crea perimetrul de securitate necesar, străzile Filipescu și Arghezi au fost închise traficului auto de ani de zile, în zona Ambasadei SUA. Ca localizare, fosta ambasadă este foarte aproape de Hotelul Intercontinental, iar vis-a-vis se găsește sediul ArCuB.

Așa cum am spus, clădirea era foarte greu de fotografiat, în perimetrul ambasadei, măsurile de securitate erau foarte drastice. Pe net se găseau doar poze făcute în grabă, pe furiș sau, mai de la adăpost, de la balcoanele Intercontinentalului, sau chiar din ArCuB.

Dacă nu știați:

Vila a fost construită în 1936 și poartă numele primului sau proprietar – Edgar Mavrocordat – un diplomat român, reprezentant al României la Viena în perioada 1911-1916. El descindea din ramura moldoveană nobilă a familiei Mavrocordaților, fiind strănepotul lui Constantin Mavrocordat (1711-1769), domnitor regent în mai multe rânduri în Țările Române.

Vila este o bijuterie arhitecturală atât la exterior, cât și la interior, cu tavane și grinzi frumos ornamentate, cu șemineuri și coloane din marmură. Ușile sunt fie sculptate în lemn masiv, fie sunt vitrate, permițând luminii să inunde încăperile. Toate sunt acompaniate de ornamente murale, vitralii, candelabre și tavane demne de un palat.

Vila Edgar Mavrocordat este o bijuterie arhitecturală, a găzduit timp de 45 ani, Ambasada SUA la București și este una dintre cele mai cunoscute clădiri din Capitală. Astăzi este scoasă la vânzare contra sumei de 7,5 milioane de euro.

Mă bucur că am avut șansa să îi trec pragul.

Sursa foto: regatta.ro