Stau înțepenită în holul mare de la intrare, cu privirea pierdută în plafonul camerei. Cupola joasă este în întregime aurită, iar scafa de lumini e bordată cu o împletitură din frunze de acant. Ușa se deschide și cineva mă invită înăuntru.

Cu părul roșu, tapat într-o coafură stil bob franțuzesc, într-un costum deux-pieces, machiată strident, parfumată sufocant de dulce, femeia pare o secretară, ea însăși parte din decorul neschimbat de trei decenii. Îmi zâmbește și mă poftește la EL în birou. Nu-mi vine să cred că mă invită pe mine. Intru ezitant, copleșită de neliniște și emoții care îmi înmoaie genunchii. Doar curiozitatea mă ajută să trec pragul.

Nu mi-aș fi imaginat NICIODATĂ – scriu cu majuscule, atât de neverosimil părea acest scenariu cu niște ani în urmă – dar absolut NICIODATĂ că eu voi păși vreodată pragul acestei reședințe. Aici nu aveam voie nici eu, nici familia mea, NIMENI. Nu mă puteam apropia nici măcar de gard, pfff, ce zic eu gard, nu aveam voie nici măcar să mă plimb pe strada asta. Nici pe ea și nici pe alte câteva din jurul ei. Așa că multă vreme nici măcar nu am știut cum arată casa, nu o văzusem niciodată altfel decât cu ochii minții. Păi da, măcar atât să am și eu voie: să visez.  Visam și îmi închipuiam ce frumos poate să fie într-o casă de pe strada cu nume de primăvară.

Pereții biroului sunt acoperiți cu lambriuri de lemn de nuc, compuse din panouri decorate. Canapeaua cu 4 locuri și cele două fotolii sunt tapițate cu pluș albăstrui, prins în ținte decorative și cu perne detașabile. Piesa cea mai impunătoare a camerei este însă masa-birou în formă de “cartibulum” roman: blatul masiv, cu bordură adânc sculptată, este fixat pe două picioare compuse fiecare din câte două profiluri leonine. Pe birou încă mai zac două telefoane vechi, cu receptor și disc, înțepenite parcă într-un trecut nu prea îndepărtat.

Pardoseala este acoperită de un covor iranian, cu model spectaculos, primit în dar chiar de la șahinșahul Iranului.

–       Aici veneau în fiecare zi  profesori de matematică, de istorie, de română, de franceză. Ea se pregătea la chimie, el – pentru politică, o aud pe doamna cu alură de secretară. Hm, știam că avea doar patru clase, dar nu știam că se instruia în particular.

În salonul de lângă birou, o masă foarte frumoasă de șah, în care pionii sunt săteni, regele – Mircea cel Bătrân, iar regina – regina Maria. Nu știm cât de bun era EL la șah, pentru că nimeni nu avusese curaj să îl bată. Explicabil, nu?

Casa Ceaușescu a fost pentru un sfert de secol, reședința privată a soților Nicolae și Elena Ceaușescu și a copiilor lor: Nicu, Zoia și Valentin.

Astăzi este deschisă pentru vizită, este o expoziție permanentă ce poate fi vizitată de oricine, de mine, de tine, de noi toți. Nu știu de ce am avut dorința și curiozitatea asta incredibilă să văd, dacă toate acele povești, spuse în șoaptă de adulți și copii deopotrivă erau adevărate: e adevărat că aveau robinete de aur în baie? Oau, asta mi se părea ceva extraordinar, robinetul ăsta de aur era culmea extravaganței pentru mine, la vremea aia.

Am vizitat multe, multe încăperi: apartamentele copiilor, Valentin, Nicu și Zoe, cel personal al Elenei, dar și apartamentul comun, sufrageriile, băile, living-ul, sala de cinema, piscina, SPA-ul, sauna, crama, grădina de iarnă.

Mi-a plăcut să aud că cei doi au ales, pe lângă cristalele și oglinzile de Murano, și marmura de Rușchița, covoarele de Cisnădie, perdelele de Pașcani, candelabrele de Mediaș și mobilă sculptată de la Arta Mobilei sau Întreprinderea Heliade.

Baia celor doi (cea mai reprezentativă dintre toate grupurile sanitare ale casei) este într-adevăr impresionantă: cu vase sanitare aduse din străinătate, o sofa, scaun și taburet în stil Rococo, dar și o comodă cu șase sertare și o măsuță în stil Ludovic al XVI-lea. Și, bineînțeles cu multă “auritură” 🙂 Mitul copilăriei mele, care dusese peste tot vorba că tovarășii au robineții turnați în aur, m-a atras iremediabil spre baie. M-a lămurit ghida, care ne-a explicat că sunt doar suflați cu o foiță subțire din metalul prețios.

În dressingul „La cuci” (numit așa datorită păsărilor desenate pe ușile dulapurilor) se mai găsesc încă blănurile, costumele, cămășile, rochiile și pantofii celor doi. Când eram copii, circula un zvon cum că Ceaușescu purta un costum doar o dată și apoi îi dădea foc:) Ei bine, înțeleg că nu era deloc așa, ba dimpotrivă, avea cămăși care îi plăceau și le purta mult, iar atunci când începeau să se deterioreze, le trimitea să li se schimbe gulerul și mânecile și le purta în continuare.

M-a impresionat mult:

–      Deschiderea spațiilor, ferestrele mari, luminoase, ușile vitrate, arcuite, cu ancadramente din marmură.

–      Ornamentele interioare din lemn ale camerelor reședinței, unde s-au folosit esențe de lemn autohton de diverse culori (stejar, paltin, cireș, nuc), dar și exotic (mahon, trandafir, păr african, cireș canadian).

–       Colecția de tablouri semnate de Octav Băncilă, Camil Ressu, Rudolf Cumpăna, Dumitru Ghiață, George Baron Lowendal precum și o mulțime de tapiserii lucrate manual, plus un mare număr de mozaicuri realizate manual de prof. Olga Porumbaru și prof. Florin Pârvulescu – love, love, love them, în special pe cele de la piscină

–       Grădina de iarnă – este de fapt denumirea unei sere, armonios integrată ansamblului. Mozaicul care înfrumusețează acest spațiu înfățișează patru tinere grațioase, înveșmântate în rochii lungi, drapate, purtând ofrande de fructe și flori, ca niște “zeități” ale belșugului.

–       Păunii – din grădina de vară, descendenții celor de pe vremea când casa era locuită.

Au trecut aproape…….30 de ani. Parcă nici nu a fost. Au rămas în urmă doar poveștile spuse în șoaptă care mi-au umplut copilăria. Și casa din strada cu nume de primăvară…

Eu și Elena, în același loc, la distanță de câteva decenii:)

Sunt Corina si vă