Ușa s-a deschis larg la perete, iar vântul a năvălit peste mine. Am închis repede, cu gândul la așternutul cald pe care l-am abandonat înăuntru. Nici urmă de speranță din partea cerului, e tot gri-cenușiu, iar norii țin doliu, de-o săptămână încheiată. Vântul biciuie pielea și începe să miroasă a iarnă deși e încă noiembrie.

Ma grăbesc spre spitalul de urgență Bagdasar Arseni, tocmai în celălalt capăt al orașului. Știu că mă așteaptă și poate i-e foame. I-am făcut câteva sandwich-uri, am strecurat și doi pumni de migdale crude, banane și un termos cu cafea fierbinte.

 

E duminică și se circulă decent, așa că am ajuns mai repede decât credeam. Am sunat-o, i-am spus că am ajuns și o aștept în mașină unde-i cald și bine. Am rămas cu ochii ațintiți spre poarta spitalului să o văd când se apropie.

 

E prietena mea de peste 20 de ani și mi-e ca o soră. Îmi place mult de ea, are ceva din frumusețea unei actrițe hollywoodiene pe genul Liv Tyler. În dimineața asta am recunoscut-o cu greu. S-a apropiat cu pași grăbiți și o înfățișare neliniștită. Slabă și palidă, cu ochii ei mari cufundați într-un fel de umbră adâncă, aproape stinși de atâta plâns. Colțurile gurii  aveau acea linie aplecată a fricii zilnice.

 

E aici de peste o lună, de veghe lângă unicul său copil, aflat în comă, în urma unui accident. O mașină a lovit-o pe trecerea de pietoni.  Îmi povestește tot: doarme pe jos, lângă ușile de la terapie intensivă, stă pe un scaun ore întregi, sperând să se întâmple un miracol. Nu-i mai arde să mănânce sau să bea ceva, se spală rar, acasă la fratele ei, care locuiește departe de spital, în afara Bucurestiului. Ea nu poate pleca de frică, de frică să nu se întâmple ceva chiar atunci când ea nu e acolo. Plânge mult, dar nu când e lângă copil.

Nedreptatea o făcuse arțăgoasă și oboseala posomorâtă. Nu-I mai rămâneau decât ochii frumoși, care-ți trezeau compasiune, pentru că mari cum erau, părea că vezi în ei o și mai nesfârșită jale.

Iar mie, mi-e ciudă. Mi-e ciudă că nu o pot ajuta cu nimic.

Ieșim din mașină să își aprindă o țigară și dintr-o dată cuvintele ei mă lovesc ca un pumn în plex:

 

–  Daca se întâmplă ceva cu ea, eu nu mai am pentru ce să trăiesc.

Inghit cu greu nodul ce mi s-a pus în gât și-mi stăpânesc și mai greu lacrimile ce îmi inundă ochii. Nu pot să-i spun decât:

 

–  Nu spune asta, te rog.

 

Nu pot să rostesc mai mult, poate și pentru că dacă aș fi fost în locul ei aș fi gândit exact la fel.

 

Au trecut câțiva ani buni de la întâmplarea asta și deși totul a avut un final fericit, fetița și-a revenit complet iar mama mulțumește cerului că totul este bine, au rămas amintirile despre neputință, despre durere și revoltă. Atunci mi-a fost ciudă că nu am putut ajuta în niciun fel, dar azi mi-am luat revanșa.

Am stat pe scaun, pentru că vreau ca poveștile părinților care își însoțesc copiii în spitale, să nu mai fie și despre foame, oboseală și rău fizic. Am stat pe scaun, în cadrul Campaniei #PentruMagicHome, unde se strâng fonduri pentru construcția unui centru destinat părinților care au copii internați pentru tratamente oncologice. Acest centru se află în proximitatea Institutului Oncologic Fundeni.

Am stat pe scaun cu gândul la prietena mea, iar astăzi vreau să-i spun că eu împreună cu ea și cu încă vreo 99 998 dintre voi, am reușit. 100.000! Peste 100.000 de sms-uri în 23 de zile! Peste 100.000 de oameni care au decis să nu îi mai lase singuri pe copiii diagnosticați cu cancer și pe părinții lor. Atât, atât de greu încercați.

 

In timpul în care noi am donat, ei s-au apucat deja de treabă. În curând vom vedea cum arată noul MagicHOME și sperăm că, în cel mai scurt timp, primii părinți să găsească acolo nu doar un spațiu de refugiu ci și toate gândurile noastre bune!

Numarul 8844 rămâne deschis pentru mesaje cu textul MAGIC dacă doriți să îi susțineți în continuare.

 

Astazi sărbătorim solidaritatea, generozitatea, încrederea că împreună reușim.

Sandra te iubesc și te îmbrățișez cu dor.

#MieImiPasă