Stă acolo unde am lăsat-o aseară. Unde o las în fiecare seară. Albă și rece, ca marmura lui Michelangelo. Știu exact unde e, o zăresc cu colțul ochiului, în fiecare dimineață după ce aprind lumina. Stă cu mâna în șold și mă așteaptă nerăbdătoare.

Tremur la gândul că ieri am înșelat-o și mi-e teamă să nu crape de ciudă. Am trădat-o cu una mai mare, glabenă și pliiină. Nu e prima dată. O înșel des, cu altele. Mai mici, uneori mari, colorate sau înflorate, dar mereu pline. Le sărut cu vârful buzelor gura înspumată și le cuprind brațele cu atingeri delicate.

Presupun că e acceptabil, și ea mă tratează cu răceală.

Oricum ar fi, diminețile sunt ale noastre, totdeauna împreună.

–  Bem o cafea? – o întreb, să rup tăcerea.

O apuc de braț și torn cafeaua neagră în gura larg deschisă. O înghite cu nesaț și o învârte în cercuri largi, ca într-o horă. E fierbinte, aburindă, așa cum îi place ei.

O cuprind cu palmele și-i simt căldura, fierbințeala, de parcă-i vie și clocotește de freamăt. Suntem împreună din nou, într-o relație specială, în joacă…….