Se făcuse demult ziuă, începuse să se lumineze încă de la 5, iar soarele blând de iunie se strecura printre jaluzele. Îi aud respirația regulată. Ea încă doarme, știu că nu îi place să se trezească devreme. S-a făcut mare, nici nu poate să se mai întindă bine că dă cu picioarele de tăblia din lemn de la capătul patului. Și ce frumoasă e, cu părul lung castaniu care se face ca mierea în soare, cu pielea albă de care nici bronzul nu îndrăznește să se prindă, cu zâmbetul larg și ochii cu steluțe. Suntem diferite ca ziua și noaptea, ca soarele și luna.

În patul mare cu tăblia capitonată în satin roșu dormeam toate trei. Nu mi-am dorit niciodată camera mea, n-am avut patul meu, îmi plăcea să dorm cu surorile mele. Așa cred, nu știu, nu m-am gândit niciodată că s-ar putea altfel. Iarna ne era bine și cald, vara ne era bine și… foarte cald.

Cobor încet din pat. Știu că scârție ca un ac pe discul de vinil și nu vreau să o trezesc. Ssstt… e ziua ei azi, împlinește 15 ani. S-a născut în luna cu nume de fructe dulci, roșii și zemoase… Mă strecor ușor pe ușă și pornesc spre piață. Număr în palmă tot măruntul pe care îl adunasem în ultimele două luni, îmi ajunge pentru 1 kilogram. Le spăl și le așez cu grijă într-un castron pe masă, mai strălucitoare decât ouăle de Paște.

– Hei, la mulți ani! strig din toată inima intrând în bucătărie. Astea-s pentru tine.

Se uită pe masă printre gene și raze de soare și zâmbește. Mă îmbrățișează și-mi șoptește la ureche:

– Mulțumesc, îmi plac cireșele. Cel mai mult îmi plac atunci când le împart cu tine.

La masa acoperită cu mușama albă cu flori, în bucătăria mică dintr-un bloc oarecare, două fete, una ca soarele cealaltă ca luna, împart un castron cu cireșe.

PS: Voi trăi mereu cu amintirea celui mai simplu și frumos cadou pe care l-am făcut cu puțini bani. La mulți ani, Cireșico!

Sursa foto: arhiva personala.