Sau “self-centered” cum ar spune americanul. Am citit acum, în primul meu sfârşit de an pe FB (adică primul revelion de când mi-am deschis cont de FB) o mulţime de rezoluţii şi dorinţe listate în articole şi postări. Multe sunt despre: să fiu mai blândă cu mine, să îmi dau timp, să mă iubesc, să mă pun pe MINE pe primul loc în anul ce vine. Adică centrat şi concentrat mai mult pe SINE. Vrem să arătăm bine, să fim slabi şi tonifiati, îmbrăcaţi bine, şic şi dar şi pe fashion, relaxaţi, zen şi mindful (atenţi). Vrem copii, familie, dar să nu ne bată prea mult la cap că apoi nu mai putem fi centraţi pe sine şi de aici începe tăvălugul.

 

Mulţi ar spune că centrarea pe sine nu miroase a bine. Adică ar cam semăna puţin (mai mult) cu egoismul. Ştii, adică să îţi pese de fapt atât de mult de tine încât să uiţi că mai poţi fi şi bun, şi generos şi empatic. Cu alţii. Nu mă refer la familie şi prieteni ci la oameni, aleşi în mod aleator, oameni cu nevoi. Putem să le întindem sporadic o mâna de ajutor fără a-i pune mai presus de nevoile noastre? Mulţi dintre noi sunt atât de copleşiţi de stresul zilnic şi de îndatoriri încât răspundem la întrebarea de mai sus: NU. NU POT şi nu vreau.

Pentru mine lucrurile stau cam aşa: centrarea pe sine poate însemna a şti ce anume contează pentru tine, ca persoană, la un moment dat, cu scopul de a-ţi îndeplini anumite necesităţi: emoţionale, sufleteşti, psihice, fizice sau materiale etc. A şti ce vrei este o calitate. Ne vine din ce în ce mai greu să facem pace cu noi înşine şi de aceea suntem prinşi într-un vârtej în care începem să ne gândim doar la noi (cel mult la cei dragi:copii, familie) şi de aici paralela centrare pe sine – egoism.

Eu nu mi-am pierdut speranţa, sunt inspirată deseori de oameni buni, generoşi şi de cele mai multe ori simpli. De multe ori sunt chiar uimită de cât bine pot face oamenii altor oameni.

Să vă spun un secret: îmi place să ajut şi eu. Intru pe www.imparte.ro şi ajut în mod aleator oameni pe care nu-I cunosc: aşa şi-a găsit trebuinţă rochia mea de mireasă (pe care îmi propusesem să o păstrez toată viaţa), la o tânăra din Cluj care nu avea ce să îmbrace la propria nuntă. Cojocul meu din blană de oaie, rochii, pantofi, alte articole de îmbrăcăminte şi jucării şi-au găsit noi proprietari. Nu am donat haine pentru că aveam prea multe ci le-am DĂRUIT pentru că cineva avea nevoie.

Nu trebuie să fim bogaţi pentru a ajuta. Nu ştiu de ce când vedem/auzim că cineva cere ajutor ne gândim automat că o să-i ajute cineva şi pe ei, cineva cu bani, poate Becali sau poate guvernul. Zilele trecute un grup de taximetrişti a străbătut 400 de km. să ajute cu alimente şi haine, o familie cu 10 copii. Mi s-a părut incredibil. Şi m-au inspirat.

Nu sunt bogată, am un copil mic şi trăim doar dintr-un singur salariu, cel al soţului meu. Anul ce tocmai s-a sfârşit mi-a adus o bucurie: am reuşit să cumpărăm încălţări de iarnă pentru o familie cu 4 copii din Glina, Ilfov. Mama lor scria pe www.imparte.ro că asta işi doresc de Crăciun.

Cred că gesturile de dragoste necondiţionată între oameni trebuiesc făcute publice, zilnic, peste tot, ca reclamele de la TV. Nu cred în fapte bune care trebuiesc ţinute la secret. Eu vreau să văd, eu vreau să aud căci asta mă inspiră şi mă face să pot şi să vreau. Anthony Robbins hrăneşte anual 50 de milioane de oameni!!!! Păi în cazul acesta pot şi eu să ajut, măcar unul.

 

La mulţi ani!