In fiecare lună, o faptă bună – IV

be-kind

București, Aprilie 2018.

Imaginile de mai jos sunt sunt surprinse de mine, pe o stradă din București, nu undeva la marginea orașului așa cum ați crede. Gunoaie, bălării și pustiu.

Trec aproape zilnic pe aici, în drum spre casă. Este strada Dâmbovița, undeva pe lângă lacul Morii, aproape de cartierul Militari. Pe un teren viran, părăsit de primărie, proprietari (dacă o avea vreunul) și divinitate, se află și o construcție de beton, gen pefabricatele acelea pentru garaje. Nici nu o observasem deși trec aproape zilnic pe acolo. Până într-o seară de iarnă, când am observat din mașină, flăcările unui foc șerpuind în întuneric. Lumina venea dinspre acest teren părăsit și atunci imediat mi-am dat seama că acolo erau niște oameni. În noaptea aia, când am pus capul pe perna mea moale, din puf de gâscă, sub pilota călduroasă din lână, mi-a venit să plâng de ciudă. Afară, la – 15 grade niște oameni încercau să se încălzească la un foc, între zidurile reci și goale ale construcției de beton. “Life is not fair” mi-a spus într-o zi un prieten englez și acum mai mult ca niciodată înțelegeam că așa e, viața e nedreaptă, pentru mulți dintre noi. M-am răsucit toată noaptea în așternuturi gândindu-mă ce pot face pentru acești oameni.

 

A doua zi am plecat spre ei, cu mâncare caldă și ceai fierbinte. Am traversat câmpul înghețat, plin de gunoaie și m-am apropiat de adăpostul lor. Înăuntru era o femeie tânără, îmbrăcată gros iar într-un colț, sub niște pături se ițeau și două picioare de bărbat. Am simțit o ușurare când am văzut că sunt doar ei, deoarece mi-era teamă să nu fie acolo și copii. Îmbrăcămintea-i era ponosită, dar groasă, avea încălțări și mănuși.  Femeia stătea pe o saltea de pat, ruptă și pătată, nu a schițat nici un gest la venirea mea. Ca și cum nu m-ar fi auzit.

 

-Bună dimineața. V-am adus ceva de mâncare, dacă aveți nevoie – am îndrăznit eu.

 

Și-a ridicat ochii spre mine și pentru un moment am avut impresia că nici nu înțelege ce spun, părea puțin amețită, cu privirea tulbure, ca după o noapte de beție. Am lăsat pungile jos și m-am întors să plec, gândindu-mă că or mânca dacă le-o fi foame.

 

-Bogdaproste – am auzit în urma mea.  

 Aha, deci nu era beată și nici nu și-a pierdut mințile așa cum începusem să cred.

 

Înainte de a intra în mașină, la o poartă dintr-o curte de pe strada cu pricina, o mămăița mi-a strigat:

 -Nu te mai du’ maică acolo că sînt drogați ăia, să nu te ia la bătaie.

 

Am zâmbit și nu i-am răspuns nimic. În gând însă, i-am răspuns:

 -Or fi drogați, dar tot oameni sunt și ei mamaie. Tot frig și foame le e și lor, tot suferință și durere simt și ei, ca și noi. Ei suntem noi. Noi toți.

 

Nu am știut cum să-i ajut altfel, decât cu mâncare și ceai sau cafea. Am fost de câteva ori pe acolo, uneori îi găseam întinși pe saltea, alteori lipseau cu desăvârșire.

 Am făcut pozele de mai sus, încercând să le respect dreptul la o imagine demnă, așa cum am vrea fiecare dintre noi să avem. Nu le-am pozat niciodată chipurile, pentru că nu am intenționat să le fac publice.

 

Despre ei am ales să vorbesc luna aceasta și vreau să vă reamintesc că nu trebuie să fim bogați ca să putem dărui. Puterea lui împreună, a lui puțin de la mine și puțin de la tine, este cea care ne face să vibrăm la unison, cât mai sus.

Be kind to one another

 #MieÎmiPasă #IDoMyPart

Comments

  1. Alexandra aprilie 21, 2018 Răspunde

    Doamne, Corina, ce suflet mare ai!! Mi se pare minunat ce ai facut si in acelasi timp un act de curaj. O fapta pe care nu stiu cati dintre noi am putea-o face. Sau mai bine zic doar de mine. Marturisesc ca as simti teama sa merg asa aproape de ei. Desi tu frumos spui, atat de bine spus, "ei suntem noi". Nici nu mai stiu ce sa zic. Doar ca m-ai impresionat pana la lacrimi. Chapeau!!

    • Recomand cu drag aprilie 22, 2018 Răspunde

      Buna Alexandra, acum ma impresioneaza pe mine pana la lacrimi comentariul tau,iti multumesc pentru aprecieri. Eu nu sunt cu nimic speciala, nu am un curaj peste limite, doar am observat in anii petrecuti pe acest pamant, ca atunci cand ii tratezi pe toti oamenii la fel, cu respect si buna vointa, ei iti vor raspunde la fel. Nu conteaza cine sunt si ce fac. De aici vine "curajul" meu.