„De ce plouă?”; „Unde au plecat păsărelele?”; „De ce mor frunzele?”; „Dar copacii, mor? – primiți și voi întrebările astea de la copiii voștri?

Eu știu că atunci când eram copil mi s-a răspuns la aceste întrebări cu multe explicații bine documentate, științifice, dar care au rămas la acest nivel: de informare. Abia acum pe la 40 de ani aflu și învăț cât de diferit reacționează copiii la răspunsuri care sunt “pe limba lor”, care conțin imagini vizuale, care sunt însuflețite – asemenea basmelor.  Si ce minunat este.

Mai important decât modul pozitiv de a prelua informațiile, mai văd și alte efecte benefice: dezvoltarea imaginației reproductive și creatoare, a vocabularului, a memoriei și mai cu seamă a interesului susținut pentru lumea înconjurătoare și dorința de a acționa creator.

Care este comportamentul, atitudinea fată de lumea vegetală a unui adult care a învățat la scoală despre rădăcină, tulpină, corolă, stamine și pistil și care este atitudinea aceluia care în copilărie a avut șansa de a planta împreună cu bunica sau cu altcineva plante pe care apoi să le îngrijească, să se bucure de fiecare progres pe care îl fac?

Va mai putea oare acela care la grădiniță sau la școală a dus cu emoție lămpașul său cu lumină la rădăcina, scorbura unui copac în întunericul rece de noiembrie, să scrijelească sau să smulgă coaja copacilor?

Știți despre ce lămpaș cu lumină este vorba, nu? Am scris anul trecut aici.

Anul acesta am participat din nou și chiar dacă știam deja ce se va întâmpla, m-a impresionat din nou povestea spusă și am înțeles încă o data că într-un fel arată și acționează o educație ecologică în vorbe și cu totul în alt fel aceea în fapte.

Așadar, la Waldorf, Sărbătoarea Lămpașelor poate fi pur și simplu îndreptarea atenției (într-un cadru mai special, mai apropiat sufletului de copil mic decât o lecție obișnuită) către procesele din natură care sunt specifice toamnei târzii. Arborii și-au pierdut frunzișul, culorile vii și vesele din timpul verii s-au șters tot mai mult, devenind totul cenușiu și trist. Nici păsări nu mai cantă, plouă mărunt și copiii sunt nevoiți să stea mai tot timpul în casă.

La ora înserării am pornit cu toții în parc, acolo unde sunt suficienți copaci. Lampioanele pregătite din timp au fost aprinse și în șir indian am pornit pe stradă, către parc. Locurile pe care urma să le vizităm acum, în întuneric, au fost vizitate din timp la lumina zilei pentru a fi deja cunoscute de copii.

Tot din timp li s-a povestit copiilor despre această sărbătoare: în fiecare toamnă, când puterea soarelui scade, ziua se face mai scurtă și noaptea mai lungă, frigul crește tot mai mult și plantele suferă. Iarna tot pămantul îngheață, dar nu și rădăcinile plantelor: primăvara iarba, florile, pomii, înverzesc din nou. Acest lucru este posibil datorită plăpumii de zăpadă care ocrotește pământul, dar și datorită muncii neobosite prin care piticii de sub pământ îngrijesc rădăcinile.

Această imagine a piticilor suplinește acele explicații care ar implica noțiuni de genetică, care explică reducerea la minim a funcțiilor vitale ale unor organisme vii pe timpul iernii.

Înțelepciunea naturii este nesfarșită, ea încă dă dureri de cap oamenilor de știință. Sesizată fiind din vremuri străvechi, ea apare ilustrată în felurite imagini deja în basme, lucru de care ne putem folosi acum, la vârsta copilăriei, căci nu va știrbi de fel autoritatea științei ce va veni în mod firesc mai târziu.

Așadar, a fost deosebit de interesant și educativ să ducem lumină piticilor care muncesc pentru binele plantelor și al nostru acolo, în secret, sub pământ.

Ei au nevoie de lumină și pentru că sub pământ e întuneric, dar și pentru că lumina este simbolul binelui, al iubirii, iar gestul copiilor de a duce lumina lămpașelor lor la căsuțele piticilor (rădăcini și scorburi) le va aduce acestora lumină în suflete, bucurie.

Mărturisesc că și mie.