Scaunele mici

21767196_1785353118160127_1403516327_o

Scaunele mici, de lemn, ca ale piticilor din Albă-ca-Zăpada sunt puse în cerc, unul lângă altul, atât de fragile încât până și firele de floarea-soarelui așezate pe ele par o greutate prea mare. Te și miri cum nu se frâng sub tulpina groasă și coroana uriașă de petale. Un strop de polen în plus și te-aștepți să se prăbușească sub povară, unul câte unul.

Intru cu grijă, de parcă mi-e teamă să nu trezesc pe cineva. Ridic floarea de pe un scăunel și ezit puțin înainte să mă așez. Oare o să mă țină pe mine, cu tot cu emoțiile astea care mă copleșesc? Mă uit în jur și știu că și lor le-a trecut același gând prin minte. Îi privesc pe rând și ne zâmbim complice. Încerc să ghicesc ce scaun a lăsat în urmă fiecare: poate un scaun directorial din care ia decizii importante, sau poate un fotoliu confortabil în care citește povești seara, sau poate scaunul înalt de bucătărie de pe care își bea cafeaua înaintea vreunei zile pline de treburi grave, de om mare. Eu sigur am lăsat în urmă un șezlong, cu toate amintirile de peste vară, dar o vară prea scurtă ca să mă simt pregătită pentru ce urmează. Mi-e teamă să mă așez. Mi se pare că sunt prea mici, prea fragile, prea vulnerabile. Știu că nu mă mai gândesc la scaune acum, ci la suflețelele pe care, de mâine, preț de câteva ore pe zi, le lăsăm să pășească în viață fără noi. Începe grădinița.

Ca Gulliver în țara piticilor, îmi fac curaj și mă așez, iar miniatura aia de scaun mă primește neașteptat de solid și confortabil. Știu c-o să fie bine. Îmi ascund genunchii sub fusta vaporoasă, pe care se joacă timid ultimele raze de soare ale unei veri târzii. Suntem cu toţii aici, în clasa de grădiniţă, părinţi şi educatori gata să intrăm împreună într-o lume de poveste, ghidați în pedagogia Waldorf de cea mai reală dintre zâne. Înaltă, slăbuţă, cu părul lung şi blond, frumoasă aşa, fără machiaj, în rochia ei lungă, albă, fără artificii și fără decolteu. Singurul accesoriu pe care îl poartă e zâmbetul ăsta larg şi privirea blândă. Şi e tânără, Dumnezeule, atât de tânără încât aş putea să îi fiu mamă. Nu mă sperie lipsa experienţei pe care o scot în față educatoarele mai în vârstă, dimpotrivă, îmi place tinereţea ei. O cheamă Lorena și e proaspătă ca o gură de aer dimineaţa, la munte.

În centru, pe o bucată de pânză albastră, sunt așezate câteva fotografii tipărite pe hârtie groasă, cum erau odinioară cărţile poştale. Lorena ne roagă să le privim cu atenţie şi, cu gândul la copilul nostru, să o alegem pe cea cu care rezonăm mai mult. Știu exact ce să aleg. Întind mâna și…

-Tot fetiţă? îmi zâmbește prietenos cealaltă mămică, dornică să apuce aceeași fotografie. Şi tot blondă, aşa-i?

 

Cei ce mă cunosc personal ştiu că am o fetiţă, dar nu-i blondă deloc. Ba dimpotrivă, are mai degrabă un aer mediteraneean decât nordic. Şi totuşi, m-am grăbit să înşfac poza asta:

DSC02966

 

Nu m-am gândit deloc la trăsăturile fizice atunci când am ales-o, ci mai degrabă la lumina pe care o aduce cu ea Leti, copilul meu lumină.

În rarele momente când nu e lângă mine, o îmbrac în lumină în gândurile mele, ca un soare de vară, cald şi luminos. Rebelă şi duioasă, are un suflet sălbatic şi curajos. Mai fermă și mai puternică decât sunt eu pregătită să accept.

Așa, ca scaunele mici din prima zi de grădiniță.

Comments

  1. Nicol septembrie 26, 2017 Răspunde

    Mi se intampla sa-ti citesc textele atunci cand sunt singura si imi beau cafeaua. Azi s-a racit, din nou...am uitat sa mai sorb din ea, pentru ca am fost furata de povestea ta. Asta mi se intampla de fiecare data ... si la povestea cu pietricica, si cand ai scris despre calatoriile tale, despre Amsterdam, chiar si despre gradinile de vara din Bucuresti:). Scrii minunat, Corina!

    • Recomand cu drag septembrie 26, 2017 Răspunde

      Hei Nico, primesc complimentul tau cu drag si mai mult decat orice ma bucur ca ma citesti.

  2. Ada Chindea septembrie 26, 2017 Răspunde

    Dar sa stii ca si mie mi se pare ca seamana cu Leti din tot ceea ce scrii despre ea! Nico are mare dreptate, ai un stil tare dulce de a scrie!!!

    • Recomand cu drag septembrie 27, 2017 Răspunde

      Ada mea draga, iti multumesc. Sunt convinsa ca toate ne gandim la copiii nostri asa. Stii cum spunea si Mirela Retegan: "In spatele fiecarui copil lumina, sta un parinte soare”. Te imbratisez cu dor Ada.

  3. Loredana septembrie 29, 2017 Răspunde

    Wow! Cat de frumos ai scris! Parca ai scris despre mine .

  4. Loredana septembrie 29, 2017 Răspunde

    Da. E tot la Waldorf. Dar emotia a fost la fel si pentru mine. Si cred ca ai descris, de fapt, emotiile mamei universale :)