E toamnă târzie , e noiembrie. M-am așezat pe un scăunel mic, ca cel al piticilor din Albă-că-Zăpadă, umăr lângă umăr cu ceilalți părinți. Camera e luminată difuz doar de o lampă cu picior așezată într-un colț. Mi-e cald și mă întreb ce s-o fi ascunzând sub materialul acela cu care e acoperită masa din față noastră.

 

Educatoarea e tânără, blondă și blândă (nu neapărat în ordinea aceasta:)), am rezonat foarte bine cu ea, un fel de dragoste la prima vedere. Cu o voce caldă și înceată ne întreabă dacă credem în pitici. În pitici? Poate în “pitici pe creier”, da în ăia cred, altfel nu, mulțumesc. Ea zâmbește și continuă să ne atragă atenția asupra unui miracol , la care eu personal am încetat să mă gândesc: toamna târzie atunci când natura “se retrage în sine” în pregătirea stării de vegetare din iarnă, copacii se dezgolesc de podoaba lor, ceața și ploaia se îndesesc, ziua se scurtează și întunericul ia totul în stăpânire mai devreme, doar semințele nu mor. Iarna tot pământul îngheaţă, dar nu şi rădăcinile plantelor: primăvara iarba, florile, pomii, înverzesc din nou. Cum rămân ele în stare germinativa în ciuda întunericului și a frigului? Ei bine, semințele dorm acum cuminți în tainița pământului și prind puteri spre a putea germina primăvara..

Si am mai aflat că, piticii harnici au grijă ca semințele să fie bine învelite cu frunze și mușchi, ca somnul lor să fie rodnic și tot ei încălzesc rădăcinile plantelor peste iarnă, pentru ca în primăvară să înverzească din nou. Și pentru că acolo, sub pământ, unde lucrează piticii, este întuneric, la această sărbătoare copiii le duc acestora lumină cu lampioanele lor. Această imagine a piticilor suplineşte acele explicaţii care ar implica noţiuni de genetică, care explică reducerea la minim a funcţiilor vitale ale unor organisme vii pe timpul iernii. Înţelepciunea naturii este nesfârşită.

Ușa s-a deschis și capșoare de copii mici s-au ițit de după ea. Ochi mari, ne priveau intrebatori. Nu știau ce facem cu toții aici, așteptând în liniște. Fuseserăm vrăjiți de povestea despre miracolul vieții iar copiii au simțit emoția noastră și au intrat în LINIȘTE (ceva neobișnuit, să știți).

Vălul de pe masă a fost înlăturat și un decor specific meselor de teatru Waldorf a ieșit la iveală.

Am ascultat cu toții o minunată poveste intitulată “Aurul stelelor” citită cu voce tare și “interpretată” cu mâinile .

Am plecat apoi, cu toții la ora înserării , cu lampioanele pe care le pregătisem din timp, în parc căci acolo sunt suficienți copaci.

Copiii au dus lumină piticilor care muncesc pentru binele plantelor și al nostru acolo, în secret, sub pământ. Ei au nevoie de lumină şi pentru că sub pământ e întuneric, dar și pentru că lumina este simbolul binelui, al iubirii, iar gestul copiilor de a duce lumina lămpaşelor lor la căsuțele piticilor (radăcini şi scorburi) le va aduce acestora lumină în suflete, bucurie.

 

In parc, într-o poieniță au fost aprinse lampase mai mari (de bostan) aprinse din timp, înaintea sosirii copiilor. Aici s-a servit ceai cald de fructe și biscuiți copți în cuptor. Și bineînțeles am căutat împreună  pitici la rădăcinile copacilor.

 

Și i-am găsit!!!! Nu unul, ci mai mulți.

Cred că am început și eu să cred în pitici. Voi?

 

 

NB – piticii au fost confecționați din lână și fetru de părinți și cadre didactice și ascunși cu grijă și drag sub frunze și crengi, pentru a fi găsiți cu surprindere și bucurie de către copii nostrii.